In 1958, Jacques Tati lansa una dintre cele mai rafinate satire cinematografice despre modernitate si alienare urbana. „Mon oncle” (Unchiul meu) este al doilea film in care apare personajul „monsieur Hulot” si marcheaza tranzitia lui Tati spre un stil vizual elaborat, aproape coregrafic, in care arhitectura si obiectele devin personaje in sine.
Monsieur Hulot, interpretat chiar de Tati, este un personaj atemporal: stangaci, visator, usor dezorientat, dar profund uman. El viziteaza familia surorii sale, sotii Arpel, care traiesc intr-o vila ultramoderna, rece, geometrizata, plina de dispozitive inutile si automatizari absurde.
Contrastul este nucleul filmului: pe de o parte, avem casa lui Hulot – dezordonata, calda, plina de viata –, pe de alta parte, Vila Arpel – sterila, mecanizata, dominata de functionalism ostentativ.
Tati construieste comicul nu prin dialog (care este minim), ci prin sunet, miscare si montaj vizual. Fiecare scartait de usa, fiecare declansare automata a fantanii decorative devin parte dintr-o partitura comica subtila. Filmul este o critica tandra, nu agresiva, a obsesiei postbelice pentru progres tehnologic si design functional. Vila Arpel pare mai degraba o expozitie industriala, nu o casa locuita. Obiectele nu sunt facute pentru oameni; oamenii sunt obligati sa se adapteze obiectelor.
Tati ironizeaza conformismul social, fascinatia pentru aparenta si pierderea spontaneitatii in societatea de consum. Totusi, in film nu exista cinism. Hulot nu agreseaza lumea moderna, ci doar o incurca, o deregleaza, o umanizeaza prin simpla sa prezenta.
Tati foloseste cadre largi, statice, in care gagurile se desfasoara simultan in mai multe planuri. Privitorul trebuie sa „descopere” umorul, nu ii este servit direct. Ritmul este deliberat lent, aproape contemplativ.
Legatura dintre Hulot si nepotul sau Gérard este inima filmului. Copilul, prins intre disciplina rigida a parintilor si libertatea ludica a unchiului, gaseste in Hulot o evadare din artificialitatea lumii adulte. Aceasta relatie ofera filmului o dimensiune emotionala discreta si profunda.
„Mon oncle” a castigat premiul Oscar pentru cel mai bun film strain in 1959 si premiul special al juriului la Cannes. Filmul ramane una dintre cele mai importante comedii europene ale secolului al XX-lea. Nu provoaca ras zgomotos, ci zambete prelungi, care ascund melancolie.
Sunteti asteptati miercuri, 25 februarie 2026, la ora 18, in Amfiteatrul B din Spitalul Judetean.
Despre film va vorbi cineastul Gheorghe Sfaiter.
„Mon oncle” este subtitrat in romaneste si are 116 minute.
Intrarea este libera.
(Spitalul Judetean de Urgenta „Pius Brinzeu” Timisoara, Dana Spac)
NOTA: Programul „cinemavindek” este rezultatul unei colaborari intre Spitalul Judetean de Urgenta „Pius Brinzeu”, Universitatea de Medicina si Farmacie „Victor Babes” si Asociatia pentru ATI „Aurel Mogoseanu” ̶ toate trei din Timisoara. Programul a inceput in octombrie 2024. Coordonator este publicistul Doru Botoiu, din a carui arhiva provin filmele, proiectate de doua ori pe luna.
