De ziua sa, judecatoarea Adriana Stoicescu le transmite un mesaj special romanilor. „Fiti asumati si curajosi intr-o lume ce va vrea imbecili si supusi!”

Judecatoarea Adriana Stoicescu, vicepresedinta Tribunalului Timis, le transmite un mesaj special romanilor, chiar de ziua sa de nastere, incurajandu-i sa fie “demni si verticali, asumati si curajosi intr-o lume ce va vrea imbecili si supusi”. Magistratul banatean spune ca nu doreste sa traiasca intr-o tara in care sa domneasca prostia, motiv pentru care isi exercita dreptul la libera exprimare, insa ca nu ar face, niciodata, nimic de natura a-si prejudicia colegii sau de a stirbi prestigiul justitiei.


Totodata dezvaluie motivul incipient al mesajelor sale publice, care au ajuns sa deranjeze atat de mult lumea justitiei.

„Am inceput sa scriu din disperare, din neputinta, din groaza de a vedea cum minciuna pune stapanire peste noi. Am inceput sa scriu luand apararea unor procurori pe care nu ii cunosteam. Azi, aceleasi slugi supuse, dar vocale, ce isi doresc catuse in loc de dreptate, vor sa ii execute pe cei care gandesc altfel sau vorbesc”, spune Adriana Stoicescu.

Iata mesajul integral, de o sinceritate debordanta, publicat de Adriana Stoicescu, azi, pe contul sau de Facebook:

„Nu stiu sa fac prajituri. Cred ca pot invata.

Nu stiu sa tricotez. Cred ca pot invata.

Nu stiu sa schiez. Nu cred ca ma mai invata nimeni. Sunt matusalemica pentru societatea care, pe femeile singure, trecute de 45 de ani, le-ar vrea inchise in buncar, nefiind placute nici ochiului nici mintii.

Cred, insa, ca stiu sa scriu, iar ceea ce scriu nu are nicio legatura cu jobul meu.

Cred ca fiecare dintre noi are obligatia morala de a impartasi ce are mai bun si mai valoros, nu conteaza daca e medic sau profesor, judecator sau politist, academician sau taran cu palmele innegrite de pamant.

Imi iubesc cu patima profesia, imi cunosc limitarile si restrictiile si nu as face niciodata nimic de natura a-mi prejudicia colegii sau de a stirbi prestigiul justitiei.

Cred in dreptul la libera exprimare asa cum cred in dreptul de a nu fi de acord cu celalalt.

Gust ironia fina si imi insusesc criticile, mai ales cand vin de la Catavencii…

Am fost facuta, pe rand, idioata si proasta, vulgara si infractoare, nebuna.

Nu pot sa cobor atat de jos si sa sa le raspund celor care cred ca pot sa jigneasca si sa umileasca, sa judece ce nu inteleg si, mai ales, nu cunosc, stiut fiind ca oamenii vad in ceilalti ceea ce, de fapt, sunt ei.

Am inceput sa scriu din disperare, din neputinta, din groaza de a vedea cum minciuna pune stapanire peste noi.

Am inceput sa scriu luand apararea unor procurori pe care nu ii cunosteam. Azi, aceleasi slugi supuse, dar vocale, ce isi doresc catuse in loc de dreptate, vor sa ii execute pe cei care gandesc altfel sau vorbesc….

Am scris pentru ca vreau sa traiesc intr-o tara in care sa nu domneasca prostia.

In care mitocania si nesimtirea nu sunt calitati, iar legea este respectata.

In care oamenii au dreptul sa gandeasca si sa vorbeasca liber.

Uitam, se pare, prea des, ca toate dictaturile au inceput cu pumnul in gura si domnia urii.

Scriu pentru ca sunt convinsa de puterea cuvintelor si stiu ca vorbele potrivite pot schimba oameni si destine.

Nu stiu daca pot indrepta ceva, dar cred ca am dreptul sa incerc.

As vrea sa cred ca am scris pentru multi dintre voi, prieteni virtuali.

Pentru tanara prea grasuta pentru standardele imbecile ale unui lumi pline de stralucire si goala de continut. Tipa cu aparat dentar, care prefera cartile si pe care lumea o ia peste picior. Si sa-i spun ca va fi bine…

As vrea sa cred ca am scris si pentru pustiul genial, slabanog si cu cosuri, care se gandeste cum sa fuga mai repede dintr-o tara care il vrea prost. Si sa-i spun ca el e speranta noastra.

As vrea sa cred ca am scris si pentru banatenii mei, plecati departe, alungati de un regim idiot si criminal, in care copii si batrani impreuna defilau, zambind fals, spre satisfactia nebuna a unui gangav. Cei care jinduiesc in tacere dupa o plimbare pe Corso. Cei carora le e dor de gustul zupei da gaina si a placintei cu ludaie facute de buna care, azi, e doar o amintire. De o rachie bauta cu deda si uica, la umbra nucului din spatele casei.

Am scris pentru cei carora le e dor de Timisoara mea, pe care eu o iubesc cu disperare si in gura mare…

As vrea sa cred ca am scris si pentru batranii singuri.

Cei aruncati in camera din spate, sa nu deranjeze musafirii cu intrebarile repetate si tarsitul enervant al picioarelor.

Cei ”norocosi”, uitati intr-un azil sclipitor de curat si aspetic, morga pentru suflete moarte in trupuri inca vii.

Comori ale unei natii pline de intrebari, dar care cauta raspunsurile in gura unor neaveniti plini de ifose si bani, spoiala si vorbe mestesugite, dar ridicole si pline de prostie infinita.

Am scris pentru ca imi iubesc al naibii de mult tara si pentru ca stiu ca sunt multi cei ca mine.

Pentru ca vreau sa fim demni.

Si cred ca si judecatorii au voie sa isi iubeasca tara, nu-i asa ?

Sper sa «esuez», inainte de marele final, intr-o casa la sat.

Inconjurata de gaini si lalele, cu o curte invadata de trandafiri cataratori.

Tolanita intr-un balansoar ce scartaie enervant, sa tricotez, totusi, un fular colorat si inutil.

Si sa scriu.

Sa beau ceai englezesc ascultand Nat King Cole.

Si sa scriu.

De ziua mea, va doresc sa nu va mai urati !

Sa nu va mai ponegriti !

Sa nu va mai injurati !

Sa cititi, ca sa intelegeti lumea !

Sa cititi, ca sa miscati lumea !

Sa invatati sa ascultati fara a judeca!

Si, mai ales, sa fiti demni si verticali, asumati si curajosi intr-o lume ce va vrea imbecili si supusi!

Comentariile sunt de prisos. La multi ani, Adriana Stoicescu! (G.I.)




Leave a Reply