Presedinta Tribunalului Timis, judecatoarea Adriana Stoicescu, a adunat, din nou, sute de aprecieri si comentarii contemplative pe pagina sa de internet, dupa publicarea unui nou editorial din seria dedicata Romaniei distopice, plina de contraste si lipsita de speranta, din zilele noastre.
Dupa lecturarea textului sumbru, cenusiu, in care deprimarea se impleteste, strans, cu pesimismul intrinsec al autorului, n-ar mira pe nimeni vestea utopica, fantezista, ca Adriana Stoicescu ar fi ruda indepartata cu George Bacovia sau Edgar Allan Poe.
“Transformati in sclavi de cei care ar trebui sa ne poarte de grija, suntem aruncati care incotro, precum o papusa candva frumoasa, azi nefolositoare si scamosata si aproape dezmembrata…”, este realitatea cruda pe care o vede Adriana Stoicescu, prin fereastra cabinetului sau presedintial de la Tribunalul Timis.
Prezentam editorialul amarui al Adrianei Stoicescu, asa cum este resimtit de un magistrat important din sistemul judiciar, pastrand intocmai normele de redactare si paginatie ale autorului.
“Bisericile de azi nu sunt altceva decat reflectarea sufletelor noastre impietrite.
Daca am fugi de pustiul din noi asa cum fugim de bisericile goale, poate am schimba ceva.
Sclavi ai luptei pentru supravietuire, ne prefacem neconvingator ca ne pasa si ca Il ascultam.
Vrea sa ne creada.
Si inca ne asteapta.
Popor ingenuncheat de prea mult timp, nu mai avem putere sa luptam, nici macar pentru El, cand altii Ii iau Numele in deradere.
Pentru noi nu o mai facem de mult timp.
Ne abandonam unii pe altii asa cum ne lasam bunicii in saracie si luam calea bejaniei pentru un ban.
Copiii ce cresc cu ochii pe ecranul unui laptop, uimiti ca au parinti, asteapta viitorul in zadar.
O tara abandonata si uitata, la fel de goala precum Biserica azi.
Ne-au luat speranta.
Ne umilesc batranii.
Azi, ne iau cuvantul si mutileaza adevarul.
Cand in Timisoara se striga „Libertate”, ei se pregateau sa iasa in fata.
De 30 de ani isi iau incet, dar sigur, tara inapoi.
O tara jefuita si macinata de coruptie, in care cativa se plimba cu iahturi, iar cei multi nu au nici macar o caruta.
In care unii copii vin la scoala in BMW, iar altii bat kilometri, desculti prin padure, ca sa ajunga intr-o scoala darapanata si fara curent.
Unde ii asteapta niste abecedare vechi si un invatator obosit si cu haina peticita, dar care trebuie sa isi cumpere degraba un laptop pentru a satisface orgoliile marunte ale decidentilor zilei.
O tara in care suprema lor valoare, a celor putini, e casa din Monte Carlo, iar a celor multi e painea de pe masa.
Bisericile goale vin sa ne aminteasca de golul din noi.
Incet, incet ne cuprinde nepasarea.
Linistea lor incepe cu doi, trei ziaristi redusi la tacere.
Linistea lor inseamna Adevarul incarcerat.
O tara care tace, precum o biserica abandonata, in care harul e doar o amintire”. Amin. (G.I.)
